Sănătatea nu e o aventură

Autor: dr. Constatin Rusu, medic specialist Medicină Internă, Arcadia


Niciodată nu mi-a plăcut ideea de ghid turistic. Întotdeauna am preferat sa descopăr „obiectivele turistice” singur, cu harta în mână, mânat de propria curiozitate sau, pur și simplu, de atracția necunoscutului. În situația mea sunt, probabil, mulți dintre dumneavoastră. E perfect legitim și sănătos ca descoperirile esențiale să le faci singur.

Există, totuși, un domeniu în care, oricât de independenți am fi, e mai prudent să nu ne aventurăm singuri: propria noastră sănătate.

Întâlnesc, din păcate, din ce în ce mai mulți pacienți care, animați de o preocupare cu totul lăudabilă pentru propria sănătate, aleg să se avânte de unii singuri în jungla sistemului medical și pe traseele necunoscute ale organismului lor. Aproape invariabil, primul drum îl fac la cel mai apropiat laborator (uneori am impresia că încrederea românilor în analizele medicale depășește binișor încrederea în biserică…). Apreciez cum se cuvine munca și contribuția colegilor din medicina de laborator, iar respectul meu pentru ei rămâne nealterat. Dar tot nu înțeleg gestul pacientului care, ieșind pe ușa laboratorului cu niște hârtii în mână, încearcă să le descifreze singur înțelesul. „În definitiv, își spune el probabil, de vreme ce m-am descurcat cu montarea corpului de bibliotecă și reparația bateriei de la duș, n-o să mă împiedic eu în niște cifre.” Buletinul de analize medicale devine astfel, uimitor, o anexă a horoscopului. Dacă nici o analiză nu este „înnegrită” e de bine, iar aventura medicală a pacientului se oprește aici. Dar puțini au norocul acesta; de obicei, cel puțin una e în afara limitelor. Aventura continuă. Pacientul ajunge, în sfârșit, la medic. Acesta încearcă să-l liniștească. Îi explică faptul că modificările sunt nesemnificative (ceea ce poate consuma până la jumătate din durata unei consultații) și că există analize și investigații mult mai relevante pentru starea sa clinică (analize care nu au fost efectuate și care înseamnă un nou drum la laborator). Pe scurt, pacientul ajunge puțin mai greu și ceva mai târziu la concluzia cu care ar fi trebuit să înceapă: dacă te interesează cu adevărat sănătatea, e bine să începi cu începutul, respectiv cu prezentarea la medic. Niște analize „normale” nu reprezintă nici pe departe un certificat de sănătate; oricât de cinic ar suna, cimitirele sunt pline de foști pacienți cu analizele normale.

E adevărat, un control medical riguros presupune timp, iar timpul pare să fie astăzi valuta cea mai prețioasă, deși nu ar trebui să fie mai importantă și decât sănătatea. Iar dacă soluția nu exista, ea a trebuit inventată: se numește Arcadia Quick Check, este un bilanț rapid al stării generale de sănătate și cuprinde investigații individualizate pe categorii de vârstă și gen. Încă mai important pentru pacienții grăbiți, concluziile se obțin după numai câteva ore. Personal, am evaluat în decursul timpului peste 500 de pacienți de Quick Check și la peste 60% dintre ei am fost în situația de a identifica fie o afecțiune clară, fie semne de boală ce necesitau investigații suplimentare – o statistică pe care o confirmă și ceilalți colegi ai mei de la Arcadia ce încheie bilanțuri medicale de tip Quick Check, la adulți și la copii. Vizita la doctor a acestor pacienți, ca și a tuturor celorlalți dovediți a fi perfect sănătoși, nu a fost cu siguranță o pierdere de timp, de energie sau de bani, ci o călătorie eficientă sub îndrumarea singurului ghid recomandabil, medicul.

Așa că mie îmi este clar, sănătatea e mult prea importantă pentru a o trata ca pe o aventură.

Scris pe: 8 May, 2012 | Categoria: Medicii vă sfătuiesc | Niciun comentariu

În șoaptă și cu discreție despre Maternitatea Arcadia

Este inutil să vă spunem cât de mult ne-a plăcut, cât de impresionați am fost cu toții, la Arcadia, când am citit pe blogul unei „mămici Arcadia” povestea sa despre naștere și mai ales despre experiența luminoasă și caldă pe care a avut-o în maternitatea noastră.

Și nu, articolul său nu e plin de numele Arcadia – maternitatea în care întâmplările fericite au avut loc nici măcar nu este pomenită. Iar faptul că numele maternității nu e pomenit a făcut textul chiar mai puternic, chiar mai convingător, căci sinceritatea discretă este o publicitate rară și prețioasă.

Acum, pentru voi, prietenii și pacienții noștri, comitem cu voia autoarei indiscreția necesară, pentru ca și voi să puteți citi destăinuirile „în șoaptă și nu prea” ale mămicii care ne-a apreciat pentru… normalitate.

Citiți totul pe www.irinasubredu.com

Scris pe: 30 March, 2012 | Categoria: Poveşti | Niciun comentariu

Despre performanță, vocație și împăcarea cu sine

Interviu cu prof. univ. dr. Dragoș Negru, coordonator Centrul de Imagistică Medicală Arcadia

Biroul profesorului Dragoș Negru, la Centrul de Imagistică Medicală Arcadia, este simplu, luminos, ordonat. Aerul său primitor se simte imediat, însă vizitatorul nu înțelege de la început de unde vine sentimentul acesta de tihnă: poate din nuanța deschisă a mobilierului, din ospitalitatea însăși a gazdei, ori poate din liniștea calmă din jur, din sentimentul că mecanismul complicat al clinicii de imagistică funcționează lin și eficient, aparent fără efort, în cabinetele învecinate.

În rafturile bibliotecii stau cuminți, împăcându-se cu grație, lucrări de specialitate, câteva romane și albume de artă, câteva icoane, mai multe fotografii. Pe o poliță în perete sunt expuse, fără o ordine anume, lucrări de artă, obiecte decorative dintre cele mai diverse și o mulțime de diplome. Par să povestească celui care le privește despre momente importante din viața proprietarului lor. Printre ele, tăcut și foarte atent, stă înrămat un Jurământ al lui Hipocrate, scris în engleză, luxos, pe papirus. Veghează? Supraveghează? Sentimentul meu e că se află în locul cel mai bun și cel mai legitim – în cabinetul unui medic cu vocație.

- Domnule profesor, de ce v-ați aventurat în medicina privată? În toiul unei cariere impresionante, construită în relație cu sistemul public de sănătate și cu prestigioasa Universitate de Medicină din Iași, ați ales să canalizați o parte însemnată a energiei, experienței și viziunii dvs. către domeniul privat, investind alături de familia Fiterman și contribuind la „nașterea” Arcadia Medical Center – Centrul de Imagistică, pe care îl și conduceți…
- Radiologia și Imagistica Medicală reprezintă o ramură a Medicinii extrem de scumpă, din cauza costurilor aparaturii: mă refer aici atât la achiziție, cât și la mentenanță. Destul de târziu am înțeles că statul nu poate sau nu vrea să investească în aparatură de ultimă generație. Mi-am dorit foarte mult să pot oferi pacienților noștri acces la cele mai noi tehnici ce au revoluționat diagnosticul și care implicit au dat o altă șansă vieții. În anul 2007 am întâlnit în familia Fiterman un partener extraordinar și așa am construit Arcadia Medical – Centrul de Imagistică. Mulțumesc Dan, Raluca, Saul, Patricia, Mara. Visul meu s-a împlinit.

- Cum ați descrie lumea Arcadia, în doar câteva cuvinte, unei persoane care nu o cunoaște?
- În istoria medievală, Arcadia era considerată un paradis. Aș invita pe oricine să viziteze Arcadia – Centrul de Imagistică, spunându-i: „vino să vezi o combinație fericită de ambient cald, primitor și funcțional, aparatură de ultimă generație, solicitudine și promptitudine și, mai ales, o echipă de profesioniști. Vino să vezi un loc unde deja au fost diagnosticați peste 37.000 de pacienți, în cei aproape trei ani de existență.”

- În cariera dvs. ați îndeplinit, în mai multe rânduri, roluri manageriale, fie ca președinte al Societății de Radiologie şi Imagistică Medicală din România, fie în calitate de coordonator al Centrului de Imagistică Arcadia. Ce înseamnă a face management medical performant? Ce fel de șef sunteți?
- Unul dintre profesorii mei îmi spunea mereu: „fă totul în primul rând cu respect față de tine”. Cred că de aici începe un management medical performant – respect pentru tine, colaboratori și pacienți. Trebuie să-ți stabilești prioritățile și să le respecți. Trebuie să te gândești că tu sau cineva din familie poate fi pacient în acea clinică. Trebuie mereu să înveți, să te adaptezi și – nu în ultimul rând – să-ți planifici în cele mai mici amănunte fiecare acțiune. Țin extrem de mult la fiecare om din echipa mea, merg întotdeauna pe încredere și, de aceea, cred că sunt un șef rezonabil, cu calitățile și defectele oricărui om normal.

- Ce îi trebuie sistemului românesc de sănătate pentru a fi performant și aliniat vremurilor?
- În primul rând, onestitate. Apoi bani și conducători cu viziune.

- Dacă tot am vorbit despre cariera de până acum și despre faptul că ați adunat deja realizări cât pentru o viață, deși sunteți – ca vârstă – abia pe la jumătatea drumului profesional, trebuie să vă întreb și despre cum arată bilanțurile pe care vi le faceți singur. Ce înseamnă pentru dvs. reușita în profesie? Dar în viață?
- Dacă am pus diagnosticul corect unui pacient, înseamnă că am reușit. Dacă părinții și soția mea îmi zâmbesc, înseamnă că am reușit. Dacă echipa mea e mulțumită, înseamnă că am reușit.

Scris pe: 21 March, 2012 | Categoria: Oamenii Arcadia | Niciun comentariu

„Pun ceva din sufletul meu în fiecare dintre operațiile pe care le fac”

Interviu cu prof. univ. dr. Viorel Scripcariu, coordonator Dpt. Specialități Chirurgicale Arcadia.

Pe holurile aglomerate de la Arcadia, timpul pare deseori comprimat. Pași apăsați, priviri abrupte sau gesturi repezite vorbesc despre faptul că – în confruntarea cu boala – timpul capătă puteri speciale asupra oamenilor. Respirația, reacțiile, deciziile, inimile își schimbă ritmul. Emoțiile – bune sau rele, de ușurare sau de spaimă, de speranță sau de îngrijorare – fac parte din viața spitalului, sunt chiar valurile care îl răscolesc neîncetat.

Profesorul Viorel Scripcariu pare să stăpânească orice furtună: aduce calm și echilibru în sine și în jurul său; face ca lucrurile să pară simple, ordonate, controlabile și, fără îndoială, rezolvabile. E important acest lucru pentru un chirurg? Cu siguranță da, dacă ți-l imaginezi în sala de operații, cu bisturiul în mână, umplând locul de același calm suveran și de sentimentul liniștitor că, sub puterea sa, lucrurile se vor aranja singure în ordinea cea mai bună.

- Domnule profesor, cum percepeți dvs. atmosfera din sala de operații: ca pe una de calm și de liniște concentrată, sau ca pe una străbătută veșnic de valuri de emoție?
- Structura mea psihologică este cea a unei persoane mai curând introvertite, care reușește de cele mai multe ori să își „disciplineze” emoțiile. Mai sunt, e adevărat, momente rare de răbufnire, când emoțiile ies la suprafață, însă ele fac parte din viața și din comportamentul firesc al unui chirurg. Iubesc calmul, armonia, ordinea, liniștea care înlesnește concentrarea. Îmi doresc să găsesc și să creez în echipa mea această atmosferă, care este propice meseriei pe care o practic.

- Credeţi că există un profil standard al chirurgului de succes?
- Categoric nu. Nu cred că există o reţetă pentru succesul profesional în acest domeniu de activitate.

- Atunci ce trăsături, ce aptitudini sunt cu adevărat necesare pentru performanţă în sala de operaţii?
-  Cu siguranţă, este nevoie de muncă susţinută, autodisciplină, perfecţionare continuă, corectitudine, rezistenţă fizică şi psihică, omenie, iubire de semeni, precizie, capacitate de a decide rapid, abilitate, moralitate. Și aş putea adăuga şi puţin talent, cu care eşti înzestrat şi pe care cei care au capacitatea să şi-l descopere sunt datori să-l cultive cu râvnă şi perseverenţă. Am enumerat doar o parte dintre calităţile care pot face, dintr-o persoană cu un talent special, un performer în această specialitate medicală, considerată – poate pe bună dreptate – regina medicinei.

-  Când, în ce moment exact al evoluţiei dvs., aţi descoperit că aveţi „mâini de chirurg”?
-  Nu pot vorbi de un moment anume. Am ştiut, la terminarea liceului, că singura meserie pe care îmi doresc să o practic este medicina. Am muncit mult ca să reuşesc la examenul de intrare în facultate şi am muncit apoi în toţi anii mei de formare ca medic. Chirurgia a venit de la sine, nu am conceput că aş putea alege o altă specialitate. Când a venit momentul de a intra în specialitate, după ani de aşteptare, în condiţiile impuse de regimul de atunci, am renunţat la multe avantaje de moment şi am ales să mă pregătesc să fiu chirurg. Nicio clipă nu am regretat. De fapt, nu aş putea spune dacă eu am ales chirurgia sau ea pe mine. Pentru mine, timpul petrecut în sala de operație este o delectare.
Să ai „mâini de chirurg” este o sintagmă, fiindcă, desigur, este nevoie să fii îndemânatic, dar în completare trebuie şi o „minte de chirurg”. Și aș mai spune că eu personal pun ceva din sufletul meu în fiecare dintre operațiile pe care le fac. Chiar glumeam cândva cu unul dintre pacienții mei, spunându-i că atunci când mi se va epuiza acest suflet, consumându-l în actul operator, ce voi mai lăsa acolo?…

-  Și v-ați răspuns la această întrebare? Ați descoperit ce ar putea să vă țină sufletul viu și întreg?
- Da, cred că mă ajută bucuria pe care o simt când văd pe fața bolnavilor mei mulțumire și ușurare că au învins boala, că au trecut cu bine peste o încercare grea. Sentimentul de a fi făcut bine unui semen este satisfacția supremă a profesiunii mele.

-  Prin specificul muncii dvs., vă luptaţi deseori pe fâşia îngustă care desparte viaţa de moarte. Cum vedeţi balanţa fragilă dintre reuşită şi eşec, în activitatea unui chirurg?
- Nu îmi pun niciodată problema, atunci când procedez la o intervenţie chirurgicală, oricât de laborioasă şi dificilă ar fi, că ar putea fi un eşec. Dimpotrivă, sunt încrezător în reuşita operaţiei. Sigur că, în cadrul actului chirurgical, apare un parteneriat important între chirurg şi pacient. Pacientul are şi el contribuţia sa la vindecare; practic optimismul, starea lui de spirit, dorinţa lui de reuşită este şi ea de luat în calcul, pe lângă profesionalismul chirurgului. Cu toate acestea, aş putea spune că în specialitatea mea trebuie întotdeauna să aştepţi ceea ce e mai bun, dar să fii oricând pregătit pentru ceea ce e mai rău, conform zicalei britanice „Hope for the best but prepare for the worst”.

- Apropo de britanici: știu că ați stat doi ani în Anglia, urmând un curs de perfecționare la The Royal College of Surgeons. Se întâmpla la începutul anilor ˈ90 și îmi spuneați că, la acea vreme, diferențele dintre cele două sisteme de sănătate, român și englez, erau notabile. Ce ați „importat” din maniera lor de a face medicină și ce ați respins ca nefiind conform cu viziunea dvs.?
- Consider că cei doi ani petrecuți la Spitalul Universitar HOPE din Manchester – Anglia sunt anii în care mi-am definitivat formarea profesională, pe care am perfecționat-o apoi prin activitatea de zi cu zi. Am avut foarte multe de învățat de la sistemul britanic, atât în profesie, cât și ca organizare, relații interumane și relația medic-pacient. Am apreciat rigurozitatea, seriozitatea, disciplina și chiar simplitatea în gândire a actului medical, acel pragmatism legat direct de bolnav și boala sa. Nu pot spune că am respins ceva, dar cred că spiritul nostru latin ne determină să fim mai apropiați, mai calzi sufletește față de pacienții noștri, comparativ cu atitudinea rezervată, distantă a medicului englez. Prefer să discut deschis cu pacienții mei toate detaliile legate de boală și de actul operator în sine. Desigur, adaptat la situație, însă asta este o altă discuție.

- Ca o concluzie, cum vedeți misiunea fundamentală a medicului chirurg, astăzi? Credeţi că Jurământul lui Hipocrate are nevoie de o (re)interpretare modernă?
- Misiunea medicului chirurg este astăzi la fel ca oricând altcândva: să-şi ofere profesionalismul, inteligenţa, dorinţa de a face bine, tenacitatea, talentul şi puterea de muncă în interesul pacientului, în sensul de a-i reda starea de sănătate pe cât îi stă în putere. Jurământul lui Hipocrate este la fel de actual ca în antichitate şi consider că trebuie respectat întocmai, de către chirurgi, la fel ca şi de toţi ceilalți colegi din breasla medicală. Acest jurământ nu va suferi niciodată vreo modificare, oricât de evoluați vom fi.

De unde ia un medic chirurg resurse pentru propria sa stare de bine și pentru necesara privire senină asupra vieții? În cazul profesorului Viorel Scripcariu, din lectură, din călătorii, din muzică. Îi place Pink Floyd. Nu știu care sunt piesele sale preferate, dar am făcut propriile cercetări și cred că am găsit în discografia formației britanice câteva versuri ce i se potrivesc:

All I have to do is just close my eyes / To see the seagulls wheeling on those far distant skies. / All I want to tell you, all I want to say / Is count me in on the journey. / Don’t expect me to stay.

Așa cred eu că este un medic, un chirurg care face performanță: neobosit, căutător, mai bucuros de călătorie în sine, decât de destinația ei…

Scris pe: 21 March, 2012 | Categoria: Oamenii Arcadia | Niciun comentariu

Arcadia – Maternitatea familiei

Sâmbătă dimineață, pe 4 februarie, un băiețel vânjos de 4,100 kg a văzut lumina zilei la Maternitatea Arcadia, fiind întâmpinat cu zâmbetul pe buze de întreaga echipă de medici și asistenți. O naștere ca oricare alta? Da, din punct de vedere medical: o operație cezariană, care a decurs normal, fără nici o problemă. Însă un eveniment aparte pentru noi, arcadienii, fiind vorba despre prima mămică ce revine la Arcadia să nască cel de-al doilea copil, după ce fetița ei, Eva, a venit pe lume tot aici, în noiembrie 2010.

Diana C. are 27 de ani – e tânără, frumoasă și extrem de veselă. Gândește pozitiv și pare să nu aibă îndoieli. Știe ce vrea, așa ne spune și așa simțim și noi, când o ascultăm. A știut foarte bine ce vrea acum doi ani, când se pregătea să dea naștere primului ei copil: a decis că va merge la o maternitate privată și așa a și făcut. O întrebăm dacă regretă și râde: cum altfel s-ar fi întors la Arcadia, dacă nu i-ar fi plăcut? O întrebăm dacă prețul i se pare mare și spune: „De data aceasta chiar nu prea aveam banii pentru a naște aici, însă am hotărât că merită să fac un efort și am ales una dintre soluțiile dvs. de plată în rate. Cred că prețul este perfect justificat și că e, într-adevăr, o investiție pe care o faci din toată inima.”

Ne povestește cum, la prima naștere, a venit încărcată cu două genți de lucruri și cum nu a folosit nimic din ele cât a stat în spital, având la dispoziție tot ce i-ar fi putut fi necesar. Ne spune cât de mult a ajutat-o faptul că fiecare procedură și fiecare gest medical i-au fost explicate dinainte, astfel că nu s-a temut de nimic și nici nu s-a simțit luată pe nepregătite. Își amintește cât de greu i-a fost la prima naștere – un travaliu îndelungat și dificil – și că îngrijirea și atenția de care s-a bucurat au fost desăvârșite. Ne spune uimită că o asistentă chiar a spălat-o pe dinți când ea nici nu se putea mișca.

O întrebăm ce i-a plăcut cel mai mult din toată povestea ei la Arcadia și ezită, înainte de a răspunde, căci sunt tare multe lucrurile pe care ar vrea să le enumere. Apoi alege: „Oamenii. Cred că oamenii de aici. Sunt… altfel. Au timp, au răbdare, se pricep, sunt amabili și îndatoritori. Sunt aici câteva persoane pe care aș vrea să le iau acasă…”

Îl privește cu dragoste și tandrețe nesfârșită pe Dragoș, fiul său de numai 2 zile. Micuțul poartă azi „un costumaș cu ursuleț”, deși ieri „a fost broscuță, era îmbrăcat în verde”. Diana are ochi mari, cenușii, incredibil de luminoși – Dragoș ar fi norocos să-i moștenească. La fel cum ar fi norocos să capete firea veselă și natura hotărâtă a mamei sale. Cu o ultimă curiozitate, o întrebăm pe Diana ce i-a spus medicul când l-a anunțat că vrea să nască la Arcadia: „Mi-a spus: «este o oază de normalitate». Atât. Și mie mi-a fost de ajuns.”

Scris pe: 6 February, 2012 | Categoria: Poveşti | Niciun comentariu