Articole medicale

25.03.2015

Rinichii

Dr. Constantin Rusu

Medic specialist Medicină internă

Era cât pe ce să încep prezentarea rinichilor cu o metaforă binecunoscută: „stația de epurare a organismului”.
Mi-au venit însă în minte și celelalte funcții din „portofoliul” rinichilor, la fel de importante, și m-am răzgândit.

Dacă nu știai, e bine să afli că rinichii intervin hotărâtor în buna funcționare a sistemului cardiovascular, a celui endocrin și în metabolismul general al organismului.
În definitiv, niciun organ nu are doar o singură specializare. Ficatul, pe care l-am lăudat ca „uzină a organismului”, are propriul „departament” de epurare. Pielea, cel mai „întins” organ al corpului, are în „fișa postului”, printre altele, și funcția de salubrizare (dar și cea de sursă de vitamina D).

Revenind la rinichi, trebuie spus, totuși, că rolul lor primordial este cel de filtrare a sângelui de impuritățile acumulate de la o zi la alta. Toată mașinăria aceasta complexă (și miraculoasă) a organismului are și partea ei mai puțin atrăgătoare: produce deșeuri biologice.
Organismul scapă de ele pe mai multe căi (ficat, plămân, piele), dar „grosul” este eliminat prin rinichi.
Procesul constă în filtrarea sângelui încărcat cu deșeuri printr-o „sită” foarte fină. Impuritățile sunt eliminate prin urină, în timp ce sângele „curat” reintră în circulație. Așa cum eficiența unei stații de filtrare se judecă după puritatea apei obținute, eficiența rinichilor se judecă după puritatea sângelui filtrat.

În mod clasic, două „deșeuri” sunt folosite ca indicatori ai unei filtrări eficiente: ureea și creatinina. Vă puteți gândi la ele ca la firimiturile care cad atunci când organismul „mănâncă” proteine. În mod normal, în sânge, există o cantitate mică de „firimituri” tolerată de organism.
În cazul ureei, concentrația normală este între 20 și 40 miligrame pe fiecare decilitru de sânge. Creatinina, pe de altă parte, este tolerată până la circa 1 miligram pe decilitru. Orice creștere peste aceste valori indică faptul că sita rinichilor este defectă, iar sângele iese din rinichi la fel de „murdar” cum a intrat.
Acesta este momentul când trebuie începute investigațiile pentru o eventuală boală de rinichi.
În termeni medicali, această situație poartă numele de insuficiență renală. Ea poate îmbrăca o formă acută sau una cronică.

Vorbim de insuficiență renală acută atunci când, în plină stare de sănătate, rinichiul se deteriorează de la o zi la alta, sub ochii noștri.
În cazurile cronice, rinichii sunt erodați discret, timp de zeci de ani, până când nu mai rămâne din ei decât o masă de țesut amorf, nefuncțional. Se poate astfel afirma că insuficiența renală acută e asemenea unui foc de paie, pe când cea cronică, unui foc mocnit.
Ambele forme de insuficiență renală au în comun creșterea ureei și a creatininei.
Cu toate acestea, în timp ce în insuficiența renală cronică creșterile celor doi parametri sunt oarecum paralele, în formă acută, ureea lasă cu mult în urmă creatinina.

O altă diferență ține de cauzele de insuficiență renală.

Forma acută este produsă mai frecvent de medicamente, substanțe toxice sau scăderea fluxului de sânge spre rinichi (hemoragii, infecții, deshidratări severe sau boli de inimă).
Forma cronică are drept principale cauze: diabetul zaharat, hipertensiunea arterială și inflamații cronice ale diverselor structuri din rinichi (glomerulonefrite, pielonefrite).
Insuficiența renală acută este, de cele mai multe ori, reversibilă, ceea ce înseamnă că, în urma corectării factorului declanșator, lucrurile reintră în normal. Forma cronică este însă ireversibilă.

Rata de progresie a insuficienței renale poate fi modificată prin controlul adecvat al diabetului sau hipertensiunii, însă sensul evoluției este același: insuficiență renală terminală.

Ce simptome produce insuficiența renală? Din păcate, nu foarte multe.

Oboseala cronică sau scăderea poftei de mâncare pot fi ușor trecute cu vederea și atribuite programului încărcat, când de fapt ar putea fi primele semne ale unei boli de rinichi. Formele avansate de boală sunt ceva mai „zgomotoase”, provocând grețuri, vărsături, picioare umflate, lipsă de aer și sunt consecința intoxicării organismului cu deșeuri.
Ca urmare a legăturilor strânse dintre rinichi și inimă, e bine să știi că, în bolile de rinichi, inima e cea care suferă cel mai tare. De altfel, puțini bolnavi mor în urma evoluției naturale a insuficienței renale. Cei mai mulți sunt răpuși de complicațiile cardiace ale bolii de rinichi, infarctul de miocard fiind în fruntea listei.

Ce-ar mai fi de spus despre uree și creatinină? Faptul că acestea pot avea valori crescute și în situații ce nu au legătură cu rinichii. Asfel, ureea poate crește în stări de deshidratare, iar creatinina, la persoanele mai robuste, cu masă musculară consistentă.
Dintre cei doi parametri, ureea este însă cea mai „impresionabilă”; aceasta crește în multe situații independente de rinichi, încât, dacă vrem să ne facem o idee despre starea reală a rinichilor, e bine să ne bazăm pe creatinină.

De altfel, există formule care, pornind de la valoarea creatininei și adăugând diverse variabile legate de vârstă și sex, pot furniza o estimare foarte exactă a funcției renale.

Nu putem încheia capitolul despre rinichi fără menționarea sumarului de urină. Principiul acestei analize este oarecum „detectivistic”: cea mai bună sursă de indicii este chiar coșul de gunoi al „suspectului”. Examenul sumar de urină nu reprezintă decât o „cotrobăire” prin „coșul de gunoi” - urina. Iar informațiile astfel obținute sunt cu adevărat prețioase.
În mod normal, „sita” rinichilor filtrează doar deșeurile. Elementele nobile (hematiile, proteinele) rămân în sânge. Dacă ele apar în urină, ceva nu-i în regulă cu sita; de obicei, e vorba de inflamații numite glomerulonefrite, care „lărgesc” ochiurile sitei și îi scad eficiența.

Zahărul este și el un element prețios, de care rinichiul ține cu dinții. Prezența lui în urină semnifică depășirea capacității rinichilor de a-l reține în organism (este ceea ce se întâmplă în diabetul zaharat, când sângele este suprasaturat cu zahăr).
În fine, excesul de globule albe în urină este, alături de prezența microbilor, un semn de infecție urinară. Aici ar fi de făcut câteva precizări: în urină se elimină, în mod normal, cantități mici de leucocite.
De asemenea, urina nu este un lichid steril; în ea se găsesc diverși microbi, în urma contaminării la ieșirea din vezica urinară. Nici leucocitele, nici microbii nu indică o infecție urinară dacă nu depășesc un anumit prag.

Mai mult, chiar dacă microbii din urină depășesc acest prag, diagnosticul de infecție urinară nu poate fi pus în absența simptomelor: febră, urinări dese, cu usturimi, dureri în partea de jos a burții sau în spate.
De aceea, în astfel de situații, este esențială discuția cu medicul. Dacă sumarul de urină este patologic, dar pacientul se simte bine, un eventual tratament antibiotic ar putea fi nu numai inutil, dar și periculos.

Singura excepție o reprezintă femeile însărcinate sau pacienții care urmează să fie supuși unei intervenții urologice; în aceste situații, bacteriuria asimptomatică - așa cum se numește ea medical - se tratează cu antibiotice.
Iată cum, vrând-nevrând, revenim la importanța consultului medical și a plasării analizelor în contextul clinic. Dacă din toată vorbăria de până acum n-ai rămâne decât cu această idee, aș fi cel mai fericit medic.

Să fii sănătos!