Articole medicale

21.03.2018

Cele mai frecvente afecțiuni ortopedice la copii

Dr. MafteiDomeniul ortopediei pediatrice poate fi împărțit în două ramuri:

  • traumatologia – partea care se ocupă cu afecțiunile acute;
  • ortopedia – partea care se ocupă cu patologiile de tip cronic.

Leziunile acute precum contuzii, plăgi, entorse, luxații sau fracturi sunt cele mai frecvente cauze ale prezentării copiilor la medicul ortoped pediatru. Spre deosebire de populația adultă, unde comunicarea este de cele mai multe ori facilă, la copiii sub 3 - 5 ani, când și transmiterea unei informații banale poate fi dificilă, inclusiv o fractură poate trece neobservată chiar și pentru câteva zile. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că un copil la vârsta aceasta este foarte ușor distras de jocuri/jucării, încercând să se joace chiar dacă are o leziune osoasă, dar și datorită unui prag al durerii mai înalt față de adult.

Care sunt principalele semnale de alarmă?
 

Principalele semnale de alarmă de urmărit sunt: refuzul copilului de a folosi un anumit membru, agitația psihomotorie a copilului la palparea unei anumite zone, fenomene localizate cu caracter inflamator (roșeața, tumefacția, căldura), toate, bineînțeles, în contextul unui traumatism recent. În ceea ce privește adresarea copilului către medicul specialist, recomandăm consultația de specialitate:

  • de fiecare dată când copilul suferă un traumatism/cădere traumatică;
  • de fiecare dată când se constată prezența unuia sau a mai multor dintre semnalele de alarmă menționate mai sus;
  • de fiecare dată când părinții suspectează că ar fi o problemă de această natură.

Discutând despre patologia cronică, aceasta este extrem de variată (congenitală, sechele după traumatisme\infecții, tulburări de creștere, tumorale, în cadrul unor sindroame etc). De aceea, recomandăm ca în primele săptămâni după naștere, eventual chiar în maternitate dacă este necesar, să se efectueze prima vizită la medicul ortoped pediatru.
În ziua de astăzi, este mult mai ușor de diagnosticat și tratat conservator (nechirurgical), cu rezultate excelente și recuperare completă, o patologie congenitală precum o formă de picior strâmb sau displazia de dezvoltare a șoldului (DDS). Aceste afecțiuni beneficiau în trecut de tratament exclusiv chirurgical (adesea tardiv în ceea ce privește DDS) și cu rezultate nesatisfăcătoare.

Ecografia de șold, practicată în primele 6 săptămâni de viață, este metoda de screening care și-a demonstrat eficiența în țări precum Austria, Germania sau Elveția (unde a și devenit obligatorie prin intervenția Ministerului Sănătății). Relativ recent, a început să se implementeze și la noi, fiind tot mai frecvent practicată. Această investigație non-invazivă, urmând indicațiile descrise de prof. Graf, cel care a patentat această tehnică, permite diagnosticarea cu acuratețe, încă din primele săptămâni de viață, a displaziei de dezvoltare a șoldului. În consecință, este favorizată demararea unei conduite terapeutice precoce de mare eficiență care duce la obținerea de rezultate excelente și, mai ales, la evitarea eventualelor sechele.

Și în cazul afecțiunilor cronice putem aduce în discuție prezența unor semnale de alarmă. Totuși, în acest context, tind să fie mult mai evidente: poziția vicioasă a unui membru/segment  (la deplasare sau în repaus), limitarea (dureroasă sau mecanică) a mobilității articulare, postura deficitară, modificări ale reliefului osos fiziologic, durere însoțită sau nu de alte fenomene inflamatorii fără a avea un context traumatic etc.

Problema cel mai des întâlnită rămâne prezentarea tardivă la medic a copilului, în stadii avansate ale afecțiunii, temporizarea survenind cel mai frecvent din cauza debutului insidios al bolii și evoluției lente a acesteia. Uneori, părinții ezită să ia în serios afecțiunea („poate ni s-a părut”/„lasă că îi trece”/„hai să mai așteptăm poate îi trece”/„să nu mergem degeaba”). Este mereu mai bine sa faci un drum pentru a te lămuri și a te liniști, decât să stai acasă și să fie omisă sau neglijată o afecțiune gravă.