Sună la Arcadia

Policlinica Arcadia Cicoarei
Centrul Medical Arcadia Sărărie
Spitalul Multidisciplinar Arcadia
Spitalul de Cardiologie Intervențională

Informații și programări
Call center: 0232 920
Număr valabil pentru apelurile internaționale:
004 0232 20 2000
004 0757 202 000

Servicii spitalizare general
Birou consiliere pacienți: 0232 20 2002

Servicii spitalizare cardio
0755 100 718

CENTRUL DE IMAGISTICĂ MEDICALĂ ARCADIA

Informații și programări
0232 222 366 / 0232 222 566

Știința Arcadia

Hipertensiunea arterială

Înainte de a intra propriu-zis în subiectul de astăzi, vă propun un scurt glosar de termeni medicali.

Un prim termen care ar trebui lămurit este cel de arteră. Arterele sunt căile de legătură dintre inimă și restul organismului. Etimologic, ele desemnează niște tuburi pline cu aer. Deși astăzi știm că prin artere circulă sânge, și nu aer, acest sânge, în cazul circulației sistemice, este un sânge oxigenat, „aerisit”.

Și pentru că am adus în discuție circulația sistemică, să lămurim și această noțiune.

Circulația sistemică vă este, probabil, mai cunoscută sub denumirea de „marea circulație”, coșmarul orelor de biologie. Pentru a nu trezi amintiri dureroase, voi spune doar că inima folosește sistemul de vase al mării circulații pentru a pompa sânge „proaspăt”, oxigenat, în tot corpul. Acest sânge provine, așa cum ați ghicit, de la plămâni, prin intermediul micii circulații.

Atunci când măsurăm tensiunea arterială, măsurăm de fapt presiunea cu care circulă sângele în marea circulație. Această presiune este foarte strict controlată de mecanisme suficient de complicate pentru a nu vă încărca memoria cu ele. E destul să rețineți că tensiunea arterială nu este un parametru fix, ci mereu adaptat necesităților de moment. O emoție puternică sau un efort fizic intens vor crește tensiunea arterială, așa cum moțăitul în fotoliu o va scadea.

Înainte de a trece la valorile normale ale tensiunii,va trebui să lămurim chestiunea tensiunii maxime și minime. Sângele nu circulă în marea circulație ca un râu liniștit. Această curgere este ritmată de contracțiile inimii. Ca să păstrăm comparația acvatică, vă puteți gândi la o barcă plutind pe valurile mării: fiecare ridicare pe creasta valului corespunde tensiunii maxime (sau sistolice), în timp ce plutirea de la un val la altul este tensiunea minimă (sau diastolică).

Tensiunea sistolică de fond (în condiții normale) oscilează undeva între 100 și 140 mm coloană de mercur (mmHg), în timp ce tensiunea diastolică este între 60 și 90 mmHg.

Un prim mit legat de tensiune este caracterul ei fix, asemenea numărului de la pantofi. Am întâlnit destui pacienți alarmați de o tensiune de 130 cu 90 mmHg (sau 13 cu 9), în condițiile în care pe parcursul întregii vieți, ei au avut 12 cu 8. Dacă și-ar putea măsura tensiunea din minut în minut, acești pacienți ar fi surprinși să afle cât de largă este plaja de variație a acesteia, nu numai de la un minut la altul, ci de la o bătaie a inimii la alta. Aici intervine un al doilea mit: cel al tensiunii „oscilante”. Mulți pacienți își fac aproape un titlu de glorie din a fi posesorii unei „tensiuni oscilante”. Înainte de a fi o legendă medicală, tensiunea oscilantă este un pleonasm. Tensiunea nu poate fi decât oscilantă. Condițiile din jurul nostru și din interiorul organismului sunt în permanentă schimbare, iar tensiunea ține pasul cu ele tocmai prin aceste „oscilații”. Ea nu rămâne fixă decât atunci când se prăbușește la zero, în cadrul unei urgențe medicale majore numite stop cardiorespirator.

E drept că aceste oscilații trebuie să se încadreze în reperele amintite mai sus (maximum 14 cu 9 sau 140 cu 90 mmHg). Atunci când în condiții normale tensiunea depășește constant această valoare, vorbim de boala numită hipertensiune arterială.

Cuvântul cheie este aici „constant”. Pentru a putea stabili diagnosticul de hipertensiune arterială, tensiunea trebuie să depășească constant limitele de normalitate. Pentru aceasta, va trebui să ne asigurăm că măsurarea ei se face corect, ceea ce presupune două lucruri:

  • un tensiometru calibrat (electronic sau cu pară), cu manșeta adaptată circumferinței brațului.
  • un mediu ambiant liniștit, confortabil termic, la distanță de cel puțin o oră de la ultima țigară sau cafea, cu pacientul așezat pe un scaun cu spătar; este foarte important ca picioarele să se sprijine pe sol, iar spatele pe spătar. Brațul la care se măsoară tensiunea va fi ridicat la nivelul inimii, sprijinit pe un suport.

La prima vizită, tensiunea va fi măsurată la ambele brațe. E posibil ca la unul din brațe tensiunea să fie mai mare decât la celălalt. Dacă acestă diferență nu depășește 20 mmHg, puteți sta liniștiți. E perfect normal. La următoarele vizite se va folosi brațul cu tensiunea mai mare.

O singură măsurătoare care depășește valorile de 140/90 mmHg este insuficientă pentru diagnosticul de hipertensiune. E nevoie de cel puțin trei măsurători de peste 14 cu 9, cu ocazia a trei vizite medicale separate, la câteva săptămâni distanță pentru un diagnostic de hipertensiune arterială. O alternativă la acest sistem este monitorizarea automată a tensiunii cu ajutorul unui aparat care măsoară tensiunea la intervale regulate de timp, pe durată a 24 sau 48 de ore.

Cei care au posibilitatea măsurării la domiciliu a tensiunii arteriale pot face câte două măsurători dimineața și două seara, la un interval de două minute una de cealaltă, timp de două săptămâni. Rezultatele acestei monitorizări la domiciliu par să reflecte mult mai fidel tensiunea de fond decât măsuratorile din cabinetul medical. De altfel, simpla prezență a medicului poate avea efecte neașteptate asupra tensiunii (așa-numita „hipertensiune de halat alb”, caracterizată printr-o valoare mare a tensiunii, în cabinetul medical și normală acasă, deși situația inversă este, de asemnea, posibilă - așa-numita „hipertensiune mascată”).

După cum vedeți, diagnosticul de hipertensiune arterială nu se stabilește atât de simplu.

Riscul de a considera oscilațiile normale ale tensiunii un semn de hipertensiune nu este deloc neglijabil. De ce e important acest lucru? Pentru că hipertensiunea arterială adevărată trebuie tratată pe viață. Dacă diagnosticul nu este stabilit riguros, condamnăm pacientul, pe viață, la un tratament inutil.

Ajunși aici, să mai demontăm câteva mituri legate de hipertensiune. Așa cum spuneam, hipertensiunea arterială (corect diagnosticată) trebuie tratată pe toată durata vieții. Hipertensiunea este o boală cronică. Neputându-se vindeca, ea va trebui ținută în frâu, asemenea unui cal nărăvaș, prin tratament zilnic (cu pastile și regim alimentar sărac în sare). Orice slăbire a frâului, prin întreruperea medicației sau consumul excesiv de sare, are efecte extrem de nocive.

Aceste efecte țin de reacția arterelor la presiunea excesivă a sângelui. În timp, vasele devin rigide, iar în interiorul lor apăr plăci de grăsime care ajung să le blocheze complet. În acest proces de alterare a arterelor, hipertensiunea primește o mână de ajutor deloc neglijabilă din partea unui eventual diabet zaharat, a colesterolului crescut și fumatului. În aceste situații, „războiul” trebuie purtat pe mai multe fronturi, vizând fiecare din factorii de risc menționați.

Atunci când aprovizionarea cu sânge are de suferit, organul deservit de aceste vase cedează:

  • inima - infarct miocardic acut;
  • creier - accident vascular cerebral;
  • rinichi - boală renală cronică.

Fiecare din aceste boli are în spate, la momentul diagnosticării ei, zeci de ani de evoluție tăcută, în care hipertensiunea, nediagnosticată și netratată, a avut timp să-și facă de cap. Iată de ce este imporatant să ne măsurăm tensiunea măcar o dată pe an, chiar dacă nu ne supără nimic. Hipertensiunea nu doare. Ea nu provoacă, așa cum cred mulți, nici măcar dureri de cap. Acest mit este, poate, singurul pe care prefer să nu-l combat (deși este fals). Dacă o durere de cap va trimite la medic să va verificați tensiunea, eu cred că e un punct câștigat în lupta cu hipertensiunea arterială. Orice prilej e bun dacă deservește o cauza nobilă.

Revin la necesitatea tratamentului permanent al hipertensiunii arteriale. Cea mai frecventă tentație este de a opri medicația în momentul când tensiunea revine la normal. Nimic mai greșit. Normalizarea tensiunii înseamnă că medicația este eficientă. De ce am opri un medicament eficient? E drept că, spre deosebire de alte medicamente, tratamentul antihipertensiv nu vă face să vă simțiți mai bine (așa cum se întâmplă cu medicația pentru durere, de pildă) și, ca urmare, motivația continuării lui dispare ușor. Hipertensiunea, cum spuneam, nu doare în sensul clasic al cuvântului. Dar tocmai bolile silențioase sunt cele mai perfide. În momentul când încep să „doară”, sub forma unui infarct de miocard sau a unui accident vascular cerebral, de obicei este prea târziu.

În concluzie, măsurați-vă regulat tensiunea arterială. Dacă ați fost diagnosticat cu hipertensiune arterială, tratați-o cu toată seriozitatea. Nu întrerupeți tratamentul decât după o discuție cu medicul. Dacă medicația este ineficientă sau greu tolerată, veți găsi, împreună cu medicul curant, soluția potrivită. Evident, aceasta presupune măcar o vizită pe lună la cabinetul medical.

Să fii sănătos!

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta trebuie să fii autentificat.

Autentifică-te sau crează un cont nou