Articole medicale

20.01.2015

Hepatita C pe înțelesul tuturor

Dr. Constantin Rusu

Medic specialist Medicină internă

Dr. ConstantinDacă tot ne propunem să explicăm pe înțelesul tuturor o boală cronică virală, și încă una dintre cele mai dificile, se cade să lămurim mai întâi ce este un virus.
Virusul este varianta primitivă a unui parazit. Așa cum paraziții nu pot trăi fără un organism pe care să-l spolieze de hrană, virusul nu poate exista dacă nu-și găsește o gazdă primitoare pe care s-o exploateze fără rușine. În cazul virusului, gazdele sunt celule ale corpului nostru, din nas, din gât, plămâni sau ficat.
Orice organ poate fi sabotat dacă apucă să-și deschidă porțile unui virus și plătește din greu pentru ospitalitatea sa exagerată. Unele organe au chiar receptori pentru virusuri, niște „cârlige” de care virusurile aflate în trecere prin sânge se agață și apoi invadează organul respectiv. Curată inconștiență, veți zice, și nu pot să nu vă dau dreptate.
Totuși, organismul nostru posedă și un mecanism ceva mai responsabil – sistemul imun – cel care încearcă (și de cele mai multe ori reușește) să elimine intrușii.

S-au împlinit 25 de ani de la descoperirea virusului hepatitei C, unul dintre cei mai perfizi și virulenți agenți patogeni. De ce este el atât de deosebit?
Păi, în primul rând, spre deosebire de alte virusuri, structura sa este înduioșător de simplă: o amărâtă de fâșie de ARN (cel mai „ieftin” material genetic), învelită într-un și mai ponosit ambalaj din proteine. Dacă privim nu mai departe decât la virusul hepatitei B, de exemplu, vedem o frumoasă structură ADN (material de lux), dispusă în dublu helix (culmea sofisticării).
Ei bine, așa sărăcăcios și fără domiciliu fix cum este, virusul hepatitei C este de mii de ori mai perfid decât confrații săi.

Urmărindu-i itinerariul în interiorul corpului nostru, să vedem mai întâi pe unde reușește să se strecoare înăuntru. Dacă virusurile care ne dau răceala obișnuită intră pe nas sau pe gură, acest virus intră în corp prin sânge. Un ac de seringă folosit de o persoană infectată cu virus C este vehiculul ideal. În România dinainte de 1990, sângele folosit pentru transfuzii a fost calea predilectă de contaminare; astăzi, teste virale de ultimă generație fac aproape imposibilă această cale de infecție. La fel de imposibilă este contaminarea prin simpla conviețuire cu o persoană infectată cu virus C. Dacă relația și obiceiurile implică însă folosirea aceleiași truse de manichiură/pedichiură sau a aparatului de ras, atunci riscul de contaminare crește. O conviețuire și mai strânsă, care presupune contact sexual cu o persoană infectată cu virus C crește de asemenea riscul de contaminare, sexul protejat fiind o măsură obligatorie în această situație. Riscul unui nou-născut de a contracta boala de la mama infectată cu virus C este, de asemenea, mic, dar real.
Și, ca o altă dovadă a perfidiei acestui virus, rețineți că în cca. 10% dintre cazuri modul de contaminare e necunoscut.

Odată ajuns în sânge (cel mai frecvent prin instrumente contaminate sau insuficient sterilizate – ace de acupunctură sau tatuaje, instrumentar medical), virusul C poposește în ficat, care îl primește cu brațele deschise. În celulele ficatului, virusul trăiește ca într-un hotel de 5 stele în regim all-inclusive și face ceea ce știe el mai bine: se înmulțește. Din fericire, sistemul imun nu doarme, ci atacă musafirul nedorit; prima confruntare dintre virus și sistemul imun este esențială, de deznodământul ei depinzând soarta ficatului și a organismului infectat.
Aici intervine însă unul dintre avantajele nebănuite pe care virusul hepatitei C le are în fața sistemului nostru imun: cameleonismul. Dacă cele mai multe virusuri se înmulțesc „la indigo”, dând naștere unor copii identice, virusul C produce copii diferite cu fiecare generație și „zăpăcește” sistemul imun. Este motivul principal pentru care nu există la ora actuală un vaccin eficient împotriva acestui virus.
Rezultatul este o statistică descurajantă: dintr-o sută de persoane infectate cu virus C, 85 nu vor reuși să scape de el; sistemul imun pierde această primă bătălie, iar virusul continuă să prospere pe seama ficatului. Dintre cei 85 de purtători infectați, în următorii 20 de ani, 68 vor rămâne stabili, fără semne de boală de ficat, în timp ce 17 pacienți vor face ciroză, stadiul terminal al bolii de ficat. Dintre aceștia 17, 4 pacienți vor evolua spre cancer de ficat și, în absența unui transplant hepatic salvator, spre moarte.

Vestea bună este că dispunem astăzi de medicamente ce acționează din ce în ce mai aproape de originea bolii, astfel că evoluția infecției cu virus C descrisă mai sus poate fi modificată. Important pentru eficiența tratamentului este ca infectarea să fie cunoscută, iar diagnosticul să fie pus cât mai precoce.
Din păcate, simptomele bolii în fazele inițiale sunt foarte discrete. O stare de oboseală nejustificată, mâncărimi de piele, dureri de mușchi și articulații, eventual erupții cutanate pot fi primele semne de infecție cu virusul hepatitei C. Acest debut tăcut al afecțiunii este unul dintre motivele pentru care hepatita C este o boală subdiagnosticată sau descoperită tardiv.
Haideți să vedem pe rând care sunt diferitele situații care pot apărea și ce ați avea de făcut în fiecare dintre ele.

Prima situație este aceea în care nu există o infecție cu virus C. Acest fapt poate fi confirmat prin orice evaluare medicală generală care nu pune în evidență o afectare a ficatului. Dacă doriți o certitudine, includeți pe lista investigațiilor pe care le efectuați periodic (de preferință, anual) analiza de sânge numită anti-HCV, care indică prezența sau absența anticorpilor specifici.

A doua situație, destul de rar întâlnită în practică, este cea a depistării de către medic a unei infecții hepatice recente (acute) cu virus C. Dacă medicul suspectează un astfel de diagnostic, el recomandă pacientului efectuarea unei analize de sânge numită viremie (HCV RNA), care depistează direct virusul în sânge și devine pozitivă înaintea apariției anticorpilor anti-HCV.

În cazul diagnosticării unei infecții acute, pacientul nu are altceva de făcut decât să dea o șansă sistemului imun propriu să-și facă treaba. Dacă după două-trei luni viremia este negativă, pacientul poate răsufla ușurat – se află printre nocoșii la care prima bătălie menționată mai devreme a fost câștigată fără drept de apel de către anticorpi, astfel că virusul a dispărut și, odată cu el, și spectrul cirozei de ficat. Pacienții mai puțin norocoși, la care viremia este în continuare prezentă după intervalul de monitorizare, intră în schema de tratament antiviral decisă de medic.

A treia situație este cea a pacientului infectat cu virus hepatic C fără să știe. Cele mai multe persoane cu hepatită cronică C află de prezența virusului mult timp după instalarea acestuia în ficat, de obicei cu ocazia unui control de rutină („analize de ficat crescute”). În această situație, primul test efectuat sunt anticorpii anti-HCV; prezența lor în sânge obligă la efectuarea viremiei (HCV RNA) pentru confirmarea infecției cronice.
Pacientul cu anticorpi anti-HCV prezenți și viremie pozitivă este un potențial candidat pentru tratamentul antiviral. Pentru un diagnostic de certitudine, medicul curant poate decide efectuarea unei puncții hepatice, pentru a afla cât „deranj” a produs virusul în ficat.
Pe baza explorărilor efectuate, medicul decide instituirea tratamentului antiviral și tipul acestuia, după care monitorizează atent evoluția bolii. Tratamentul antiviral are o durată bine definită, iar eficiența lui depinde de hotărârea pacientului de a-l efectua în mod corect și de a-l duce la capăt.