Ce este, de fapt, demența?

Conceptul de demență, așa cum este cunoscut în zilele noastre, nu reprezintă de fapt o singură afecțiune de sine stătătoare, ci înglobează o multitudine de semne, simptome și afecțiuni, legate atât în mod direct, de declinul capacităților cognitive, cât și indirect, de declinul motor și incapacitatea de a funcționa în mediul extern.

Simptomele demenței

Mai concret, declinul funcției cognitive implică în prim-plan tulburarea de memorie – recentă sau de evocare a evenimentelor din trecut – și afectarea a cel puțin una din celelalte funcții cognitive – limbajul, abilitatea de a executa activități motorii într-o anume secvență cu un scop definit, capacitatea de a recunoaște obiecte, locuri sau persoane, planificarea și organizarea activităților, calculul mintal, gândirea și judecata, atenția.
Acest declin al abilităților cognitive presupune o deteriorare semnificativă față de nivelul anterior de funcționare și tinde să se instaleze începând cu cele mai complexe abilități (capacitatea de a lua decizii, de a învăța lucruri noi sau de a performa abilități anterioare – de la cele mai recente până la cele mai vechi), urmând a fi afectate cele mai simple abilități (capacitatea de a se hrăni, a se spăla, a se orienta în propria locuință, a recunoaște persoane anterior familiare). Toate aceste dizabilități se instalează treptat, în decursul anilor, și evoluează către invaliditate și moarte prematură.
Declinul motor vizează afectarea mersului și a echilibrului, în special în stadiile avansate ale afecțiunii, ce predispun pacientul la căderi repetate și imobilitate.
Tulburările afective, de comportament și de percepție se referă la acele manifestări psihice ce uneori preced și de cele mai multe ori însoțesc declinul cognitiv. Se pot exemplifica prin tulburări de personalitate (rigiditate, egocentrism, apatie), scăderea controlului emoțional (plâns/râs excesiv), ideație delirantă (interpretări eronate ale situațiilor, retrăiri ale evenimentelor sau perioadelor din viață demult trecute), halucinații, coșmaruri, depresie, paranoia, comportament agresiv etc.

Complicațiile demenței

Complicațiile demenței devin și cauzele cele mai comune de deces. Printre acestea se numără:

• căderi prin afectarea mersului și echilibrului;
• fracturi osoase ce impun intervenții ortopedice extensive, greu suportate de astfel de pacienți;
• imobilizare la pat cu leziuni secundare de decubit prelungit (escare suprainfectate);
• evenimente vasculare secundare;
• infecții pulmonare.
  
  

Diagnosticul demenței

Pacientul ce experimentează dificultăți de memorare a evenimentelor recente, dificultăți de evocare a evenimentelor din trecut, schimbări de comportament și personalitate (este mai tăcut, mai retras), dificultăți de limbaj (nu-și mai găsește cuvintele, nu își amintește nume proprii), nu-și mai practică hobby-urile, nu mai performează în activități ca înainte, nu se mai îngrijește, este bine să fie adus imediat la neurolog.
Examenul neurologic și aplicarea unor teste neurocognitive ce evaluează cu mai mare acuratețe statusul cognitiv al pacientului, urmate de imagistica de înaltă performanță sunt primii pași în diagnosticul demenței și inițierea precoce a tratamentului potrivit. În cazuri selecționate se poate indica puncția lombară pentru extragerea și analiza lichidului cefalorahidian – îndeosebi în suspiciunea de boală Alzheimer.

Tratamentul demenței

Tratamentul demenței se aplică în funcție de tipul acesteia și stadiul evolutiv. Acesta implică tehnici de stimulare cognitivă, ce sunt mai eficiente în fazele inițiale ale afecțiunii și pot fi practicate în centre de reabilitare cognitivă avizate. De la terapie cognitiv-comportamentală condusă de psiholog, până la tehnici de realitate virtuală cu un grad semnificativ de complexitate și eficiență, procesul de reabilitare este esențial în sprijinirea acestor pacienți. Kinetoterapia activă și pasivă pentru susținerea tonusului muscular și mobilității prezintă un aport important. Este importantă și activitatea la domiciliu, ce poate fi deopotrivă benefică stimulării cognitive a pacientului cu demență, în sensul implicării acestuia în activitățile familiale, practicarea unor exerciții de memorie, calcul și atenție împreună cu cei dragi.
În ceea ce privește tratamentul medicamentos, acesta implică anumite medicamente ce au ca rol principal facilitarea circulației și metabolismului creierului, controlul factorilor de risc vascular și încetinirea proceselor de degradare a celulelor nervoase și se recomandă în funcție de situația particulară a fiecărui pacient. În situația manifestărilor psihiatrice care afectează suplimentar calitatea vieții pacientului și aparținătorilor, este necesar tratament cu viză psihiatrică.

Descriind în linii mari principalele manifestări întâlnite în sindromul demențial, este bine să cunoaștem și principalele tipuri de demență descrise în literatura medicală, întrucât există diferențe importante în privința manifestărilor, evoluției în timp, prognosticului și tratamentului.
 

Boala Alzheimer

Boala Alzheimer este de departe cel mai frecvent tip de demență, reprezentând 60-80% din totalul cazurilor, putând debuta între 40-90 de ani, însă de obicei după 65 de ani.

Se manifestă în special prin:

• deteriorarea progresivă a limbajului;
• deteriorarea progresivă a executării secvențiale a actelor motorii (nu mai știe pașii în efectuarea unor activități);
• modificarea percepțiilor și interpretării acestora (nu mai recunoaște locuri, obiecte sau persoane);
• afectarea activităților zilnice;
• apariția tulburărilor de comportament.

Toate acestea au caracter progresiv, starea de conștiență fiind păstrată. În evoluție poate asocia tulburări psihiatrice sau alte semne neurologice distincte (rigiditate a mușchilor, mișcări involuntare, tulburări de mers, incontinență).
Boala Alzheimer poate avea o componentă genetică și se ia în considerare testul genetic în cazuri specifice, la recomandarea medicului neurolog.

Demența vasculară

Demența vasculară este a doua cea mai comună formă de demență, fiind cauzată în general de o deficiență a circulației sangvine în creier, determinată de evenimente vasculare: accidente vasculare cerebrale, acumularea mai multor lacune ischemice la nivelul creierului sau afectarea lentă a zonelor mai profunde ale creierului printr-o irigare neeficientă.

Simptomele demenței vasculare pot apărea:

• după un AVC, strategic într-o zonă specifică la nivelul creierului;
• în trepte în cazul mai multor infarcte cerebrale instalate într-un interval de timp relativ scurt;
• lent, în timp, cu evoluție progresivă, în cazul afectării zonelor mai profunde (subcorticale).

Acest tip de demență prezintă o manifestare clinică mai variabilă, în funcție de ariile cerebrale afectate de procesul ischemic.

În general, în demența vasculară cu afectarea zonelor corticale (de suprafață a creierului), pacientul se prezintă îndeosebi cu:

• tulburare de memorie;
• afectarea limbajului;
• afectarea praxiei (capacitatea de secvențiere a activităților motorii cu un scop – acțiuni de autoîngrijire, încheiatul nasturilor, îmbrăcat, gătit etc).

În demența vasculară cu afectarea zonelor subcorticale (mai profunde), pacientul manifestă:

• încetinire a gândirii și exprimării ideilor;
• tulburări de comportament și modificarea personalității;
• tulburări de mers (mers „târâit”, „magnetic”) cu căderi frecvente;
• tulburări sfincteriene (incontinență).

Deficitele descrise trebuie să fie suficient de severe încât să interfereze cu activitățile zilnice, dincolo de deficitele neurologice determinate de accidentele vasculare cerebrale.

Diagnosticul se bazează pe examenul neurologic, imagistica cerebrală ce evidențiază modificările sugestive vasculare, examenul ecoDoppler cervico-cerebral ce aduce un aport semnificativ în privința explorării sistemului vascular al creierului, bilanțul biologic complet ce obiectivează factorii de risc vascular ce au dus la modificările ischemice și, bineînțeles, testele neurocognitive care certifică deficitul cognitiv.

Demența din alfa-sinucleinopatii

Afla-sinucleina este o proteină neuronală cu funcție încă incomplet cunoscută, a cărei modificări prin mutații genetice determină afecțiuni neurodegenerative precum demența sau boala Parkinson.

Cele mai reprezentative exemple din această categorie sunt:

• Demența cu corpi Lewy, care este cauzată de depozite de proteine anormale acumulate în creier sub forma corpilor Lewy. În acest tip de demență, afectarea memoriei poate să nu apară în fazele inițiale ale afecțiunii, dar devine evidentă odată cu progresia acesteia. În schimb, simptomele distinctive ce pot apărea încă din fazele incipiente includ: halucinații vizuale, fluctuații ale atenției și stării de conștiență (sincope), tulburări de somn REM, sensibilitate deosebită la neuroleptice, incontinență urinară, căderi frecvente, dar și simptome asemănătoare bolii Parkinson (rigiditate, încetinire a mișcărilor, tulburări de mers). Diagnosticul implică bilanț biologic complet pentru excluderea altor afecțiuni, imagistică cerebrală (RMN, dar în special și cu aport semnificativ mai mare: SPECT/PET de difuzie, scintigrafie miocardică și EEG în cazuri selecționate);
• Demența asociată bolii Parkinson, care se referă la demența care apare în contextul bolii Parkinson cunoscute, în fazele avansate.
  
  

Demența fronto-temporală

Demența fronto-temporală este un tip distinctiv de demență, având debut insidios înainte de 65 de ani, un posibil istoric familial pentru o afecțiune similară la o rudă de gradul I, cu manifestări clinice îndeosebi pe plan comportamental:

• pierderea precoce în evoluție a respectului de sine (neglijarea igienei personale etc.);
• pierderea tactului social;
• dezinhibiție (impulsuri sexuale, violență, glume nepotrivite etc.).

În evoluție asociază și alte elemente tipice: rigiditate mentală, inflexibilitate, modificări de dietă, fumat sau consum de substanțe în mod excesiv, explorare excesivă și continuă a obiectelor din jur, tulburare de atenție, impulsivitate, lipsa conștientizării afecțiunii, tulburări afective.
Varietatea de tulburări comportamental-afective este completată de tulburări de limbaj (sărăcirea vocabularului, lipsa de spontaneitate), stereotipii verbale (repetarea unor fraze/locuțiuni, ecolalie) până la mutism în stadiul tardiv.
Diagnosticul este stabilit prin imagistica cerebrală structurală și (ideal) funcțională, testare neuropsihologică.
Tratamentul vizează în mod deosebit tulburările importante de comportament, fiind predominant medicamentos cu viză psihiatrică.

Alte tipuri de demență

Alte tipuri de demență sunt:

• formele mixte de demență (de exemplu, boala Alzheimer asociată cu demență vasculară sau boala Alzheimer asociată cu demență cu corpi Lewy);
• celelalte forme de demență (alte afecțiuni neurodegenerative care asociază demență, precum boala Huntington, forme cauzate de afecțiuni inflamatorii/infecțioase, boli metabolice, toxice, carențe, neoplazii, post-traumatice, post-anoxice). Acestea sunt rare, reprezentând sub 10% din numărul cazurilor de demență. De obicei, formele asociate unor intoxicații (alcool, monoxid de carbon, plumb, pesticide, barbiturice etc.), infecții (meningite, encefalite, parazitoze, neuroborelioză), boli metabolice (dializă, hipoglicemie cronică), afecțiuni endocrine, carențe, tumori cerebrale, sângerări cronice sunt parțial sau complet reversibile sub tratament prompt și adecvat. Demența după traumatisme cerebrale severe sau după deprivare prelungită de oxigen (post-anoxică) este de obicei permanentă și nu progresează.
  
  

Importanța diagnosticului corect al demenței

Respectarea protocolului de diagnostic și identificarea formei de demență sunt importante, întrucât anumite tipuri (de exemplu, deficitul cognitiv asociat afecțiunilor tiroidei sau deficitului de vitamina B1, cele care maschează afecțiuni psihiatrice – tulburări depresive majore, dependențe față de substanțe) sunt reversibile cu un tratament adecvat. Alte afecțiuni neurologice grave care se pot manifesta cu elemente clinice de demență (tumori maligne, hidrocefalie, sângerări intracraniene cronice sau SIDA) implică tratamente curative sau paliative specifice și este imperios necesar a fi diagnosticate corect. Totodată, este important a se cunoaște că în anumite cazuri diagnosticul formei exacte de demență poate necesita timp mai îndelungat pentru urmărirea evoluției pacientului.

În concluzie, procesul diagnosticării și tratării demenței este unul complex și necesită implicarea unei echipe multidisciplinare, formată din neurolog, psiholog, psihiatru, geriatru/medic internist, specialiști în recuperare medicală. De asemenea, îngrijirea cu compasiune și răbdare a acestor pacienți de către aparținători la domiciliu sau de către îngrijitori în centre specializate este esențială pentru a le asigura confortul fizic și psihic de care au nevoie.

Programarea unui consult neurologic se poate face la numărul de telefon 0232 920, Call Center Arcadia.