O surpriză plăcută a vremurilor pe care le trăim este apetența publicului larg pentru imunologie. Lucru curios, având în vedere că pentru majoritatea studenților mediciniști disciplina de imunologie nu trezește totuși amintiri foarte plăcute.
Pentru că pandemia asta a scos la iveala imunologul din noi, mă gândeam să vin în întâmpinarea acestei nevoi cu câteva lămuriri didactice.
Vă mărturisesc că printre proiectele mele neîmplinite se numără și acela de a rezuma imunologia sub forma unui scenariu de film. Scena de deschidere ar cuprinde, în prim plan, personajul negativ (al cărui nume de cod ar putea fi C. Ovidiu). Acesta tocmai forțează o ușă deasupra căreia se afla o siglă: NAS.
Secvența următoare ne introduce într-un labirint care simbolizează căile respiratorii. Aici, personajul nostru malefic întâlnește primul personaj pozitiv din film: epiteliul respirator, un „zid” de celule care căptușește căile respiratorii și împiedică, atât cât poate, pătrunderea microbilor. Din păcate, microbul nostru reușește să traverseze și această barieră. Iată-l ajuns în interiorul celulei respiratorii. Aici, asemenea unui musafir nepoftit și din cale-afară de nepoliticos, se folosește de mașinăria genetică a gazdei pentru a se înmulți în neștire.
Să ne oprim o secundă și să facem cunoștință cu un alt personaj pozitiv: celula dendritică. Ea sălășluiește în ceea ce se numește spațiu subendotelial, adică imediat sub stratul de celule respiratorii. Trezită din somn de zgomotul pe care virusul îl face în celulele de la etaj, aceasta pune mâna pe aparatul de fotografiat din dotare și fotografiază intrusul. Cu fotografia în dinți, aleargă spre cel mai apropiat ganglion, nu înainte de a da un ghiont unor celule învecinate, numite celule fagocitare. Acestea, în așteptarea întăririlor, încep deja sa facă ordine la locul faptei, înfulecând bucăți de microbi.
Ajunsă în ganglion, celula dendritica dă de alte personaje ale răspunsului imun, limfocitele. Dacă am putea să tragem cu urechea la ceea ce se întâmplă în interiorul unui ganglion în timpul unei infecții, probabil că am auzi urmatorul dialog între limfocite și celula dendritică:
„Celula dendritică: A trecut ceva vreme de cand nu ne-am văzut. Ați rămas la fel de tinere!
Limfocitele: Într-adevar, nu ne-am văzut de la ultima gripă. Ce noutăți ne aduci?
Celula dendritică (arătând limfocitelor fotografia cu virusul nepoliticos): Îl cunoașteți
Cele mai multe limfocite dau din cap că nu; un singur limfocit, radiind de bucurie, exclamă: Îl cunosc! E faimosul C. Ovidiu. Lăsați-l pe mâna mea.”
De-aici înainte începe ceea ce în termeni științifici se numește răspuns imun specific. Limfocitul cu pricina, plin de entuziasm și cu o poftă nebună de viață, dă naștere, în decurs de câteva zile, unei întregi generații de limfocite asemănătoare lui (imunologii numesc asta expansiune clonală).
Dintre acești descendenți, unii vor urma o carieră militară și vor deveni limfocite citotoxice. Rolul lor va fi să distrugă celulele infectate de virus și, odată cu ele, virusul însuși.
O altă generație de limfocite va urma o carieră didactică. Din rândurile lor vor ieși limfocite numite „T helper”, un fel profesori care vor dezvălui altor limfocite (numite limfocite B) secretul producerii anticorpilor. Sub îndrumarea lor, limfocitele B se transformă în adevărate fabrici de anticorpi, „gloanțele” care vor lovi virusul direct în inimă.
Ca să rezumam, avem soldații din prima linie, celulele fagocitare, care „mușcă” la propriu din microbi.
Vin la rând limfocitele citotoxice pe postul de „tancuri”, care distrug celulele infectate. Și, peste toată hărmălaia, zboară prin aer (de fapt prin sânge) o mulțime de anticorpi pe post de gloanțe. Sub această avalanșă, intrusul nu are decât o șansă: să se predea.
După cum vedeți, anticorpii, deși au importanța lor în această luptă, nu sunt nici pe departe piesa principală (asta în atenția celor care confundă imunitatea cu anticorpii). În spatele anticorpilor e un serviciu întreg de contraspionaj alcătuit dintr-o multitudine de celule specializate. A crede ca putem depăși o infecție doar cu ajutorul anticorpilor e ca și cum ne-am aștepta să câștigăm un război doar făcând stocuri de muniție. Și în imunitate, și pe câmpul de luptă e nevoie de mult mai mult decât simple gloanțe.
Înainte de „THE END” să spunem totuși că, în realitate, răspunsul imun e mult mai complicat decât am încercat să-l înfățișez eu în rândurile de mai sus. Atât de complicat încât, uneori, victoria împotriva unui intrus este o victorie „a la Pirus”: deși microbul este, în cele din urmă, eliminat, pagubele colaterale produse prin mobilizarea acestui impresionant arsenal militar sunt atât de importante încât uneori sunt incompatibile cu supraviețuirea. Asta, în atenția celor care visează la o imunitate „puternică”. Din păcate, sistemul imun, pe cât este de complex, pe atât este de autist; nu-l interesează decât să-și facă treaba, fără prea multă grijă față de ce se întâmplă în jur. Dacă vreți, este asemenea unui instalator care îți repară o țeavă spartă, dar după care trebuie să renovezi întreaga bucătarie. Dar așa imperfect este singura noastră apărare împotriva microbilor.
Powered by Froala Editor
