Sună la Arcadia

Policlinica Arcadia Cicoarei
Centrul Medical Arcadia Sărărie
Spitalul Multidisciplinar Arcadia
Spitalul de Cardiologie Intervențională

Informații și programări
Call center: 0232 920
Număr valabil pentru apelurile internaționale:
004 0232 20 2000
004 0758 100 700

Servicii spitalizare general
Birou consiliere pacienți: 0232 20 2002

Servicii spitalizare cardio
0755 100 718

CENTRUL DE IMAGISTICĂ MEDICALĂ ARCADIA

Informații și programări
0232 222 366 / 0232 222 566

Știința Arcadia

Glicemia, colesterolul, trigliceridele

Astăzi ne vom „răfui” cu glicemia, colesterolul și trigliceridele.

Nu întâmplător am lăsat la urmă aceste „delicatese” ale buletinului de analize. Atâtea legende s-au țesut în jurul lor, încât a încerca să scrii obiectiv despre ele este aproape un sacrilegiu.
Nu-mi fac iluzia că voi reuși să schimb percepția eronată care persistă în privința lor.
Dar cum „distrugerea idolilor” e una dintre puținele plăceri nealterate de trecerea timpului, îi voi ceda pentru o (ultimă?) dată.

Așadar, glicemia, colesterolul și trigliceridele. Le vom lua pe rând, dar ideea de bază a textului de față e încurajarea unei viziuni globale. Deși fiecare dintre cele trei analize are particularitățile ei, toate contribuie, în final, la ceea ce se numește risc cardiovascular.
Această noțiune va apărea frecvent în rândurile ce urmează.

Trebuie să spun din capul locului că accentul va cădea pe contribuția lor la acest risc și mai puțin pe detaliile de laborator. Dacă unii dintre dumneavoastră vor rămâne, la final, cu senzația că nu am acordat suficient spațiu fiecărei analize în parte, explicația e simplă: am preferat să nu ratez pădurea din cauza copacilor.
Speranța mea e ca, la final, să priviți aceste analize ca pe ingredientele unui „cocktail Molotov”. Explozia acestui cocktail nu-i altceva decât boala cardiovasculară, adică angina pectorală, infarctul de miocard, accidentul vascular cerebral și moartea subită cardiacă. E adevărat, această „bombă” a riscului cardiovascular conține și alte ingrediente: fumatul și hipertensiunea arterială, de pildă. Cu cât mai multe ingrediente, cu atât explozia va fi mai puternică, iar pagubele mai extinse.

În semn de simpatie cu cei care preferă desertul înaintea felului principal, să începem cu glicemia. Ea nu înseamnă altceva decât concentrația zahărului în sânge. Fără a intra în complicate explicații biochimice, să spunem că un organism sănătos, asemenea unui bucătar priceput, știe să-și dozeze „dulceața” sângelui. Când acest bucătar devine neîndemânatic, sângele se „zaharisește”, iar organele interne încep, pe bună dreptate, să strâmbe din nas și, în final, să cedeze nervos. În medicină, asta se numește diabet zaharat.

Deși despre gusturi nu se discută, biologic există un etalon de normalitate pentru zahărul din sânge. Pe nemâncate (ceea ce înseamnă la distanță de cel puțin 8 ore de la ultima masă), glicemia ar trebui să fie undeva între 70 și 100 miligrame pe decilitru (mg/dl). Din momentul în care valoarea ei se scrie cu trei cifre, la orizont începe să se profileze spectrul diabetului zaharat. Deși, oficial, diagnosticul de diabet presupune valori ale glicemiei pe nemâncate de peste 126 mg/dl (în două ocazii diferite), riscul cardiovascular al acestei boli începe odată cu depășirea pragului de 100 mg/dl.
Acest interval între 100 și 125 mg/dl este cunoscut ca pre-diabet, deși, medical, i se spune, pompos, glicemie bazală modificată. Personal, cred că prima denumire este mai adecvată, întrucât atrage atenția asupra caracterului continuu al acestei boli. Diabetul nu apare niciodată peste noapte; în momentul diagnosticului, el are, de regulă, în spate, zeci de ani de evoluție tăcută.
Odată apărut diabetul, avem un prim ingredient din cocktail-ul de care vorbeam mai sus. Bomba începe să ticăie. Și cum un rău nu vine niciodată singur, odată cu diabetul, mulți pacienți află că au, de pildă, și hipertensiune arterială. Dacă mai sunt și fumători, avem deja trei ingrediente. Lucrurile încep să se îngroașe.

Ajunși aici, va propun să introducem în scenă celelalte două analize: colesterolul și trigliceridele. Așa cum probabil banuiți, ele sunt alte două ingrediente ale cocktailului Molotov (deși, în privința trigliceridelor, juriul este încă în pronunțare). Despre ele să spunem că sunt niște grăsimi care ajung în sânge pe două căi: alimentație și producție internă (din ficat). În mod normal, concentrația colesterolului în sânge n-ar trebui să depășească 190 mg/dl, iar cea a trigliceridelor, 150 mg/dl.

Cea mai mare parte a colesterolului provine din producția internă (alimentația explică cel mult 30% din colesterolul din sânge), pe când în cazul trigliceridelor lucrurile stau invers: o masă copioasă, bogată în grăsimi și, eventual, stropită consistent cu alcool poate duce la creșteri spectaculoase ale trigliceridelor.
Deși, de cele mai multe ori, ele revin la normal după câteva zile de „post”, riscul imediat e legat de posibilitatea unei pancreatite acute, o boală cu evoluție complicată și imprevizibilă.
Spuneam mai sus că statutul trigliceridelor ca factor de risc cardiovascular nu este foarte clar. La ora actuală, singura lor utilitate este de prevestitor al diabetului zaharat, împreună cu alți parametri, în cadrul a ceea ce se numește sindrom metabolic.
În orice caz, scăderea lor cu orice preț nu pare să fie justificată de o scădere proporțională a evenimentelor cardiovasculare.

Cu totul alta e situația colesterolului. El este un ingredient notoriu al riscului cardiovascular, iar scăderea lui agresivă, atunci când e cazul, e perfect justificată.
Partea din colesterol responsabilă de acest risc se numește LDL colesterol (colesterolul rău) și pe acesta îl vom avea în vedere de fiecare dată când vom vorbi de colesterol. Partea bună, HDL colesterolul, este o tentativă firavă a organismului de a contracara „grozăviile” de care e în stare LDL colesterolul (o discuție mai amplă despre colesterol veți găsi aici.).

Deși, cum spuneam, contribuția colesterolului la riscul cardiovascular e incontestabilă, modalitatea practică de a scădea acest risc e înconjurată de multe neînțelegeri.
O primă neînțelegere se referă la riscul cardiovascular însuși.
Atât diabetul zaharat, cât și colesterolul cresc acest risc prin erodarea vaselor de sânge și îmbătrânirea lor precoce; un sânge prea dulce și prea gras este extrem de nociv pentru vase. Fumatul și hipertensiunea arterială amplifică acest proces de alterare a vaselor.
Cum orice organ din corp depinde de integritatea vaselor de sânge, „ruginirea” acestora va avea repercursiuni asupra întregului organism, în primul rând asupra inimii (infarctul de miocard) și a creierului (accidentul vascular cerebral).

Vestea bună este că riscul cardiovascular poate fi scăzut semnificativ printr-un stil de viață sănătos și printr-o medicație adecvată. Dilema constă în stabilirea momentului când acest risc este suficient de mare pentru a justifica un tratament medicamentos.
Când vorbim de tratament medicamentos, avem în vedere medicamentele de scădere a colesterolului (cele din familia simvastatinei). Atât diabetul, cât și hipertensiunea arterială au tratamentul lor specific, care depășește obiectul articolului de față.
O neînțelegere frecventă atunci când vine vorba de colesterol privește noțiunea de „colesterol crescut”. Față de alte analize, colesterolul are o particularitate esențială: poate face rău și la valori „normale”. Deși vorbeam mai sus de o limită superioară de normalitate (190 mg/dl), trebuie să știți că stabilirea indicației de tratament medicamentos nu are nici o legătură cu această limită. Colesterolul poate face la fel de mult rău și la valori mai mici dacă are „norocul” unei atmosfere metabolice deja viciate de diabet, hipertensiune, fumat sau boală de inimă. El este picătura care umple paharul.

Cu alte cuvinte, colesterolul trebuie tratat, indiferent de valoarea sa, la pacienții diabetici cu vârsta între 40 și 75 de ani, la cei cu boală cardiovasculară (care au trecut deja printr-un infarct, de pildă, sau un accident vascular cerebral), precum și la cei la care aglomerarea de ingrediente în cocktail-ul Molotov a ajuns la un nivel critic, în pragul exploziei.
Dimpotrivă, un colesterol „crescut” la un pacient altfel sănătos, nefumător, fără niciunul din ingredientele „bombei” cardiovasculare, este inofensiv. Scăderea sa este inutilă și nu face decât să expună pacientul la efectele secundare ale medicației.
Singura excepție o reprezintă cazurile (relativ rare) de colesterol crescut din naștere, ca urmare a unui defect moștenit de metabolism. Astfel de pacienți, cu un colesterol total de peste 300 mg/dl (LDL peste 190 mg/dl) și, eventual, cu rude apropiate răpuse prematur de boală cardiacă au, la rândul lor, un risc crescut de infarct și trebuie tratați chiar în absența altor factori de risc.
Din in păcate, percepția larg răspândită este că orice colesterol „crescut” trebuie tratat. Cum limitele de normalitate furnizate de laborator sunt foarte relative, nu e de mirare că proporția de pacienți care iau inutil pastile de colesterol nu e egalată decât de numărul de pacienți cărora li se refuză acest tratament (deși ar avea indicație).
De exemplu, un pacient care a supraviețuit unui infarct miocardic, al cărui LDL- colesterol este de 100 mg/dl, are mai puține șanse de a primi (justificat) tratament decât un pacient, altfel sănătos, dar cu un LDL colesterol de 160 mg/dl (valoare considerată „crescută” de cele mai multe laboratoare, dar perfect normală la un pacient fără alți factori de risc).

Aceeași importanță a contextului este, iată, subliniată încă o dată de colesterol.
Deși ar fi încă multe lucruri de spus despre analizele de astăzi, prefer să închei în această notă, lăsând colegilor diabetologi și cardiologi plăcerea unei continuări.

Pe curând și nu uita... să fii sănătos!

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta trebuie să fii autentificat.

Autentifică-te sau crează un cont nou

Alte articole din aceeași categorie