Sună la Arcadia

Policlinica Arcadia Cicoarei
Centrul Medical Arcadia Sărărie
Spitalul Multidisciplinar Arcadia
Spitalul de Cardiologie Intervențională

Informații și programări
Call center: 0232 920
Număr valabil pentru apelurile internaționale:
004 0232 20 2000
004 0758 100 700

Servicii spitalizare general
Birou consiliere pacienți: 0232 20 2002

Servicii spitalizare cardio
0755 100 718

CENTRUL DE IMAGISTICĂ MEDICALĂ ARCADIA

Informații și programări
0232 222 366 / 0232 222 566

Știința Arcadia

Transaminazele (TGP și TGO)

Dr. Constantin RusuCu analizele de astăzi intrăm pe tărâmul ficatului, organul pe care dăm vina, pe nedrept, atunci când ne doare în partea dreaptă.
Reputația ficatului de organ „serios” - mai mult decât meritată - mă scutește de a insista asupra importanței sale în organism. Cu toții știm că ficatul e un organ vital, chiar dacă nu ne este foarte clar în ce constă importanța sa.

Dacă v-ați speriat că voi începe cu noțiuni insipide de biochimie, mă grăbesc să vă liniștesc. N-am să fac asta. Voi aminti, totuși, că în ficat se petrec reacții chimice esențiale, fără de care viața ar fi de neconceput.
Din păcate, eticheta de „uzină a organismului” s-ar putea să nu mai spună astăzi prea multe generațiilor tinere, judecând după destinul nefericit al uzinelor după 1990.
Dacă ne gândim, totuși, ce rol uriaș juca pe vremuri uzina în viața comunității, vom avea imaginea importanței ficatului în organism.

Ce sunt transaminazele?


Ca orice organ, ficatul este alcătuit din celule. Aceste celule se numesc hepatocite și în interiorul lor au loc reacțiile biochimice de care vorbeam mai sus. Pentru a se desfășura în condiții optime, orice reacție are nevoie de niște substanțe numite enzime. Două din aceste enzime sunt chiar transaminazele, de care ne ocupăm astăzi: alanin aminotransferaza (cunoscută drept TGP), respectiv aspartat aminotransferaza (cunoscută drept TGO).
Deși aceste enzime se găsesc și în alte organe, concentrația lor mare în ficat justifică statutul acestora de „analize de ficat”.

Ceea ce vedem noi pe buletinul de analize sunt valorile acestor enzime în sânge. În mod normal, în sânge există cantități mici de transaminaze, fără nicio legătură cu vreo boală de ficat. Când aceste valori cresc, înseamnă că cineva a deschis „robinetul” de transaminaze din ficat. Deschiderea acestui „robinet” presupune „spargerea” hepatocitelor și deversarea conținutului lor în sânge.

TGO și TGP – valori normale
 

Dar ce înseamnă eticheta de „transaminaze crescute”? Răspunsul nu-i atât de simplu. Există niște valori normale, situate între 35 și 40 UI/L (unități internaționale pe litru). Este, în acest caz, crescută o valoare de 45UI/L? Probabil că nu. Dacă persoana respectivă are câteva kilograme în plus, valorile ceva mai mari sunt acceptabile.
De ce este atât de importantă această „dilemă” a transaminazelor crescute? Pentru că ele stau la baza deciziei de a începe sau nu o evaluare extensivă a ficatului. Dacă medicul decide că o valoare de 45UI/L este normală, atunci o eventuală hepatită poate trece nediagnosticată. Din acest motiv, s-a propus scăderea pragului de „normalitate” la 30 UI/L pentru bărbați, respectiv la 19 UI/L pentru femei, în speranța scăderii cazurilor de hepatite nediagnosticate.

Există însă riscul de a investiga inutil persoane sănătoase, ceea ce, pentru un sistem medical subfinanțat, poate fi o problemă.
Personal, cred că totul revine la vechea discuție a contextului clinic. Dacă există suspiciuni de boală de ficat, chiar și unele creșteri minore ale transaminazelor pot fi relevante.
În caz contrar, toate valorile peste 60 UI/L justifică începerea unor investigații suplimentare.

TGO, TGP crescut – cauze ale creșterii valorii transaminazelor
 

Odată lămurită (sau nu?) problema pragului de normalitate, să vedem care sunt intrușii care „sparg” celulele ficatului și deschid „robinetul” de transaminaze (ceea ce, în limbaj medical, se numește hepatită).
Virusurile hepatice sunt „spărgătorul” clasic al hepatocitelor. Cum ficatul este o țintă tentantă, nu-i de mirare că multe virusuri i-au pus gând rău.
Există, la oră actuală, cinci categorii de virusuri care abia așteaptă o clipă de neatenție din partea „bodyguarzilor” organismului, pentru a pătrunde în ficat; aceste categorii sunt denumite cu primele litere ale alfabetului: A, B, C, D și E.
Prima și ultima categorie de virusuri intră în ficat pe cale digestivă (mâini murdare), în timp ce virusurile hepatice B, C și D ajung în ficat prin sânge (o discuție mai largă despre virusul hepatitei C veți găsi aici).

Pe lângă aceste virusuri hepatice „clasice”, există numeroase alte infecții virale în care ficatul poate deveni victimă colaterală (mononucleoza infecțioasă, de pildă, sau infecția cu citomegalovirus, virusuri herpetice sau cel al varicelei).

Alcoolul (sub toate formele sale) este o altă cauză de hepatită; fac această mențiune întrucât am impresia că există o prejudecată, conform căreia alcoolul din bere sau vin ar fi mai puțin nociv decât cel din băuturile spirtoase.
Ceea ce contează este cantitatea de alcool și mai puțin forma sub care acesta ajunge în organism!

Cât alcool este prea mult? Iată o altă întrebare dificilă.

Fiecare organism are propriul prag de toleranță la alcool. E vorba, în mare, tot de niște enzime al căror rol este să „neutralizeze” alcoolul. Totul depinde de eficiența acestor enzime, eficiență care, la rândul ei, este setată genetic. Cei care au norocul unor gene „bune”, fac față unor cantități de alcool care ar pune la pământ pe cineva cu gene mai firave.
Din păcate, excesul de sensibilitate al femeilor în raport cu bărbații se manifestă și în privința alcoolului.
În cazul doamnelor, cantitatea maximă de alcool pe care un ficat normal o poate tolera într-o zi este de 350 ml de bere (5% alcool) SAU 150 ml de vin (12% alcool) SAU 44 ml de tărie (40% alcool).
În cazul bărbaților, pragul maxim este dublu.

Orice cantitate de alcool care depășește posibilitățile de neutralizare ale ficatului duce, în timp, la ciroză - stadiul final al bolii de ficat, indiferent de cauză, reprezentând, de cele mai multe ori, o anticameră a morții.
În cazul hepatitei alcoolice, creșterea transaminazelor are o mică particularitate: valoarea TGO o depășește pe cea a TGP. În mod normal, în celelalte hepatite, TGP este mai mare decât TGO (TGP este o enzimă mai specifică ficatului, în timp ce TGO se găsește în multe alte organe).

Pentru a funcționa corect, enzima TGP are nevoie de ajutorul vitaminei B6. Cum alcoolicii duc lipsă, printre altele, de această vitamină, valoarea TGP va rămâne în urma TGO. Există și alte indicii că alcoolul este responsabil de creșterea transaminazelor; gama glutamil transpeptidaza, de pildă, -prescurtată GGT - este un veritabil etilotest, deși specificitatea sa este discutabilă).

Însă nu numai în hepatitele alcoolice se întâmplă această inversare a transaminazelor. Întrucât TGO se găsește și în mușchi, orice agresare a acestora (fie prin efort fizic excesiv, fie în urma unui traumatism) poate duce la creșteri izolate (și tranzitorii) ale TGO. Același lucru este valabil și pentru infarctul de miocard (tot un mușchi). În toate aceste situații, TGP este normală iar ficatul, evident, sănătos.
Pe lângă alcool, numeroase medicamente pot agresa celulele ficatului, provocând ceea ce se cheamă hepatită medicamentoasă.
Primul pe lista e banalul paracetamol. Pentru că este ingredientul de bază al multor produse „de raceală”, riscul de supradozare nu e deloc neglijabil. E bine de știut că hepatita provocată de excesul de paracetamol este fulminantă, cu o mortalitate ridicată, făcând din acest medicament (altfel foarte util) prima cauză de insuficiență hepatică acută în Statele Unite ale Americii.
Este la fel de util a ști că, în prezența alcoolului, paracetamolul devine toxic la doze mici, apropiate de cele uzuale.
O cauză din ce în ce mai frecventă de creștere a transaminazelor este boala ficatului gras (steatoză hepatică, în termeni medicali). Cauza e de căutat în generalizarea stilului de viață „occidental”, o combinație fatală de fast-food și sedentarism.
Aici, ficatul nu este decât o piesă dintr-un puzzle mult mai vast, ale cărui victime finale sunt inima (infarctul miocardic acut) și creierul (accidentul vascular cerebral).
Dar asta e o altă discuție, pe care o vom purta, poate, altădată.

Și fiindcă am adus vorba de inimă, să mai amintim o formă de hepatită produsă prin scăderea fluxului de sânge în ficat, în urma unor hemoragii severe sau a bolilor cardiace avansate.
Să nu uităm nici de hepatitele autoimune, în care ficatul este declarat „persona non grata” de un sistem imun capricios și atacat ca ultimul intrus.
La coada listei ca frecvență, dar nu mai puțin severe, sunt hepatitele produse prin acumularea în ficat a unor metale (cupru sau fier), ca urmare a unor defecte de metabolism.
Toate aceste forme de hepatită au în comun creșterea transaminazelor, uneori până la câteva mii de unități pe litru (de câteva sute de ori mai mult față de normal). Oricât de impresionante ar fi aceste valori, ele nu reflectă întotdeauna gravitatea bolii de fond.
Mai mult, există forme de hepatită atât de severe care practic epuizează rezervele de transaminaze ale ficatului. În aceste condiții, o valoare „normală” a transaminazelor nu face decât să anunțe, în absența transplantului hepatic, iminența morții.

Unul din mesajele cu care mi-ar plăcea să rămâi este că, deși consacrate drept „analize de ficat”, transaminazele nu au nicio legătură cu funcția ficatului. Cu alte cuvinte, nu putem trage concluzii privitoare la gravitatea unei hepatite pornind de la cantitatea transaminazelor.
Ele funcționează mai curând că alarma unei mașini; semnalizează prezența unui intrus, dar nu ne spun și cât rău a făcut acesta.
Există alte analize care fac asta, analize pe care medicul nu va ezita să le recomande atunci când va evalua funcția globală a ficatului.

Săptămâna viitoare ne vom apleca puțin asupra rinichilor, alte organe nedreptățite, pe care ne-am obișnuit să le învinuim pentru orice durere de spate.

Să fii sănătos!

Adaugă comentariu

Pentru a putea comenta trebuie să fii autentificat.

Autentifică-te sau crează un cont nou

Alte articole din aceeași categorie